Aşezământul monahal al Mănăstirii Noi din Hios constituie Monument al Moştenirii Universale fiind, din anul 1990, sub protecţia UNESCO, în principal datorită mozaicurilor care se păstrează aici. Este cel mai important monument al timpurilor medievale de pe insulă.
A fost întemeiată la mijlocul veacului al XI-lea prin danie împărătească. Pentru construirea mănăstirii au oferit avuţii Zoe şi Teodora, fiicele împăratului bizantin Constantin al VIII-lea şi nepoate ale împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, precum şi împăratul Constantin al IX-lea Monomahul, al treilea soţ al Zoei. Întemeierea Mănăstirii este legată de tradiţia monahală potrivit căreia pe locul pe care a fost zidită biserica mare fusese găsită de către trei asceţi din Hios o icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu atârnată de o ramură de mirt.
Asceţii Nichita, Ioan şi Iosif au profeţit că pe tronul imperial al Constantinopolei va urca Constantin Monomahul, surghiunit atunci în insula Lesbos. Ca răsplată pentru profeţia aceasta au primit de la viitorul împărat făgăduinţa unei donaţii generoase pentru ridicarea bisericii pe locul mirtului.
După suirea pe tron a Monomahului făgăduinţa a fost împlinită, fiind construită atunci biserica mare, care a fost apoi împodobită cu mozaicuri. În anul 1049 biserica a fost inaugurată, lucrările fiind întregite după moartea Monomahului, sub domnia Teodorei (1055-1056). Monomahul a înzestrat Mănăstirea cu venituri speciale, cu proprietăţi, cu dreptul de a deţine corabie şi cu favoarea scutirii de impozite şi a dreptului de a fi neatârnată şi autoguvernată.
Aceste privilegii au fost reconfirmate şi înmulţite de împăraţii următori. Drept consecinţă Mănăstirea Nouă a devenit una din cele mai renumite şi mai bogate mănăstiri din Marea Egee până în anii Revoluţiei greceşti, când a început declinul ei.
În decursul celor aproape 1000 de ani de existenţă Mănăstirea a suferit de multe ori distrugeri. Cele mai rele dintre toate au avut loc în secolul al XIX-lea, mai întâi în anul 1822, când a fost incendiată şi jefuită de otomani, iar mai apoi în 1881, când un cutremur puternic a distrus din clădirile ansamblului.
Din ansamblul iniţial al veacului al XI-lea se mai păstrează astăzi biserica mare (catholiconul), cisterna, turnul, o parte din trapeză şi biserica Sfântului Luca, în cimitirul Mănăstirii aflat înafara zidurilor.
Biserica mare este închinată Maicii Domnului şi sărbătoreşte hramul pe 23 august. Este alcătită din naosul principal, pronaosul interior şi pronaosul exterior, zidite în veacul al XI-lea. În naosul principal şi în pronaosul interior se păstrează o mică parte din marmura care placa zidurile pe verticală şi aproape în totalitate decoraţia în mozaic din veacul al XI-lea, cu excepţia celei de pe turlă şi de pe absida de răsărit.
Cea mai bine păstrată reprezentare în mozaic din naosul principal este Botezul care, împreună cu Răstignirea şi cu Învierea, constituie un triptic capodoperă dintre cele mai bine realizate.
În zilele noastre fiinţează ca mănăstire de maici.